Negustorul cu cântar de suflet Au fost ani… Ani cu miros de ciorbă aburindă și pași grăbiți pe podeaua vieții. Ani în care m-am măsurat doar în „am făcut ce trebuia” — nu în „am trăit ce am visat”. Ani în care casa era plină, dar uneori eu eram… goală. Plină de treburi, dar goală de timp. Plină de dăruit, dar flămândă de primit. Și totuși, nu m-am oprit. Am fost corectă. Loială. Am ales mereu „binele altuia” înainte de „binele meu”. Dar într-o zi, m-am întrebat: Cine mă cântărește pe mine? Cine știe cât am dus, cât am tăcut, cât am iertat fără să cer aplauze? Și mai ales… Care este prețul acestor ani „cheltuiți” frumos, dar fără rest? Mi-a trebuit timp să înțeleg: Nu toți au cântar bun. Unii te cântăresc în funcție de ce le dai, nu de cine ești. Unii au ochi pentru aparențe, dar nu urechi pentru adevăr. Și mai sunt și cei care îți zâmbesc, dar nu te privesc cu adevărat. Dar am învățat că sufletul se numără în prietenii puțini și adevărați, în priviri calde, în cești de cafea băute cu cineva care te ascultă până la capăt. Astăzi, nu mai vând nimic. Nu mai cântăresc. Nu mai aștept. Sunt negustorul care și-a închis prăvălia pentru lume și a deschis-o pentru sine. Și dacă vine cineva și bate la ușă cu sinceritate, cu un zâmbet curat și o inimă deschisă… Atunci deschid. Și pun pe tejghea ce am mai bun: o vorbă blândă, o prietenie cinstită, o poveste cu tâlc. Pentru uneori, nu cântarul contează, ci lumina din ochi când știi că ai ales bine.  ❤️